Dor de copilarie!

 Ce perioada din viata unui om este de nepretuit?
      As putea raspunde la aceasta intrebare, fara nicio ezitare. Stau un pic si ma intorc in timp...da, acesta este raspunsul corect: copilaria. In clipa urmatoare o avalansa de amintiri a navalit in  mintea mea si parca ieri s-au intamplat toate, atat de clare am imaginile care se deruleaza precum un diafilm. Ce copilarie poate fi mai frumoasa ca cea la sat?! Da, acel sat romanesc, prafuit si amprentat de timp...pe acela il iubesc atat de mult. Iubesc taranii, iubesc daruirea lor fata de ceilalti, respect principiile lor, imi place simplitatea acestora, ador mancarea de acolo, ma uimeste fericirea lor cu toate ca pentru altii ceea ce au ei nu este indeajuns. 
     As putea povesti ore in sir despre copilaria mea. Si acum cand scriu zambesc si dintr-o data trec peste stresul cotidian si preocuparea de a avea si a realiza. Nu folosesc cuvinte elevate, nu am de ce...o sa folosesc cuvinte simple dar totusi pline de intelepciune, asa cum percep eu satul romanesc.
     Deci sa incepem:) Am copilarit intr-un sat, la o distanta de 30 de km de orasul in care locuiesc acum. Nu este departe si nici nu imi doresc. Ma bucur pentru ca ma pot intoarce cu drag si dragoste ori de cate ori simt nevoia, pentru ca uneori chiar am nevoie sa ma retrag intr-un spatiu in cadrul caruia banii nu sunt pe primul plan.
     Cu toate ca urasc frigul cel mai mult imi placea anotimpul de iarna. Acolo nu pot spune ca era frig, mai potrivit ar fi ger napraznic deoarece, in fiecare an crivatul isi facea simtita prezenta. De ce iarna? Pentru ca peisajul nu poate fi comparat cu absolut nimic, zapada nu era innegrita de anvelope, linistea era ametitoare iar caldura obtinuta in urma arderii lemnului era absolut naucitoare, mirosul si starea pe care o resimteai...toate acestea sunt de neinlocuit. 
     Imi placea si nu imi era rusine...iubeam sa ma duc la colindat cu prietenii. Si nu ne duceam oricum, cu saptamani in urma faceam repetitii si ne pregateam cu toate cele necesare. Vocea o incalzeam, cautam cele mai groase hainute si asteptam cu nerabdare venirea sarbatorilor. 
     Primul pe lista era colindul "Buna dimineata!". Cu acesta, trebuia sa mergem cat mai dimineata...totusi ma bufneste rasul si acum deoarece din cauza oboselii acumulate nu mai reuseam sa ne trezim foarte de dimineata. De cele mai multe ori ne trezeam de abia atunci cand auzeam alti copii care colindau la casa parintilor. Ce copii neispraviti eram :)) In cea de-a doua secunda saream din pat direct in hainute si fugeam ca nu cumva sa ne-o mai ia si altii inainte. Era frumosss! Mergeam si colindam aproape toate casele satului, apoi infrigurati si inghetetati ajungeam acasa, unde ne incalzeam, dormeam cateva ore si plecam iarasi. Ce primeam? Nu era bucurie mai mare, ca aceea in momentul in care o mana ne intindea covrigi, mere, portocale, nuci, rahat sau cozonac.
      In prezent copii nu mai tin acest obicei...pacat:(
      Adoram mirosul de cozonac, placinta si painica de casa, proaspat scoase din cuptor. Gateau atat mama cat si bunica, deci aveam un ospat pe masura. De multe ori faceam coronita din crengi mici din bradutul natural pe care il aveam in gradinita de flori si o asezam la usa. Tati ne ajuta sa scriem "Craciun fericit" cu luminte deasupra usii principale si impodobeam toata casa, inclusiv bradutul din casa si cel din gradinita. Precizez urmatorul lucru dearece, nici acum nu mi-am schimbat opinia si obiceiul. In casa am avut bradut artificial deoarece nu sunt de acord cu taierea acestora. Nu incurajez sub nicio forma, defrisarea bradutilor pentru ca nu sunt sigura de numarul de pomisori plantati in loc. Sa revenim la oile noastre :) Nu va pot descrie fericirea si nerabdarea cu care asteptam sa deschidem cadourile de la Mos Craciun. Prin magia locului, chiar ai crede ca exista :) Da...era cea mai asteptata seara. Stateam in pat cu fratele meu, inveliti cu plapuma de lana de oaie si ne uitam la luminile provenite de la focul de lemne, din soba cu plita care jucau ametitoar pe tavan si asteptam si pandeam pana adormeam :)) Voiam sa il prindem pe mos...din pacate nu am realizat acest lucru :) O minciuna perfecta si frumoasa pentru copii, pentru sufletele noastre...parca de sarbatori suntem mai buni, parca vrem sa daruim si suntem mai atenti unii cu ceilalti, ne amintim de prieteni, de oameni dragi, de familie, de noi :)
     Anul acesta, de Craciun, o sa merg si acolo. Vreau sa retraiesc cateva dintre aceste amintiri memorabile si frumoase, vreau sa fiu din nou copil pentru o zi. Ce modalitate mai buna, poate exista pentru a bucura sufletul unui om?!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare